În vara anului trecut am tot mers în zona Smârdan, că acolo se întâlneau bloggerii, că era o zonă plină de terase, că nu treceau maşini prin apropiere şi că toată lumea făcuse o pasiune pentru locul ăla. Mi-a plăcut în primă fază, până a început să se manifeste spiritul de patron român şi prost pe deasupra, aşa încât, în acest moment, deşi acolo merg 90% dintre cei care îmi fac o invitaţie la o ciorbă, sau la un pahar cu vin, invitaţiile în zona aia mă lasă rece.

1. Nu poţi pune 50 de mese pe 20 de metri pătraţi. Oricât ai vrea tu şi oricât de mic ar fi diametrul unei mese din aia rotunde, pe care abia stau două pahare cu limonadă, nu poţi să mă obligi să le simt respiraţia tuturor oamenilor de la mesele vecine. Ne împingem cu scaunele unii pe ceilalţi, ne dăm coate, zona nu e perfect dreaptă, mesele stau într-o parte, se clatină toate alea, mai pulverizezi şi apă de la robinet prin pompiţele alea de pe marginea umbrelelor, e o nebunie.

2. Nu ştiu ce autorizaţii au patronii acestor localuri, dar, cum spuneam şi mai sus, fiind români împing totul până la limita suportabilului. Mai presus de o terasă mişto, pe acolo era o stradă. Pe strada asta treceau oameni şi era dreptul lor să o facă, pentru că de aia era stradă. Cu alte cuvinte, la condiţiile inadmisibile expuse la punctul 1, adăugăm şi trecătorii, care se plimbă, în lipsa unei alte posibilităţi, pe lângă farfuria ta cu ciorbă. Mai un fir de păr, mai o picătură de transpiraţie, mai orice ar fi, nu e ok, ţi se încalcă un spaţiu intim de care ai nevoie în orice activitate ai fi implicat, în special când mănânci, sau când discuţi cu cineva.

3. Nu-mi place să iau contact cu nişte domnişoare a căror faţă transmite plictiseală fără margini şi scârbă faţă de propriul loc de muncă, cu oja sărită de pe unghii, cu tot felul de fiare şi sfori agăţate pe închieturile mâinilor, numai bune de igienizat cu furtunul. Mai mult de atât, nu-mi place să mă simt ciudat când comand ceva de băut, ca şi cum aş fi deranjat pe cineva din stat degeaba. Nu mai vorbim de fetele care stau pe tocuri în toată piatra cubică de pe Smârdan, să te invite să iei loc la mesele terasei unde sunt angajate. Hostese, gen! Dumnezeule, gen! Eşti frumoasă, eşti bună de pici, tot tacâmul, chiar şi meseria ta e ok, la nivel de concept, dar condiţiile mizere acceptate la locul de muncă spun multe lucruri despre tine, ca om.

A, iar pe lângă astea e jeg, sunt mulţi ţigani, mulţi câini fără stăpân, s-au mai extins şi ăia cu shaorma lor pe tot colţul ăla de stradă, se mai şi lucrează la drum, un peisaj mirobolant. O zonă cu potenţial turistic fără limite, dar administrată prost, evident.

Există şi câteva terase unde încă mai poţi beneficia de nişte condiţii decente, să nu mă acuze cineva că generalizez aiurea, la fel cum există şi localurile în interior, unde mănânci bine la preţuri decente, însă e vară, iar vara îmi place să beau o limonadă cu mentă afară, în aer liber, la umbra unei umbrele imense. Din păcate, terasele mişto sunt extrem de puţine şi sunt mai mereu ocupate, sau nu au mâncare, sau nu au limonadă de care trebuie etc.

Exact aşa mi s-a întâmplat cu terasele din pasajul Villacrosse. Acum câţiva ani totul era bine şi frumos acolo, lejer, mesele cu spaţiu suficient între ele, fumai o narghilea, savurai un vin, era la marele fix. Acum au rămas câteva mese aerisite, exact la intrarea mare, unde se găinăţează porumbeii în paharul tău, restul fiind puse claie peste grămadă până în capăt, la Calea Victoriei. Încă merg acolo pentru că e foarte chill zona, dar fac un compromis, că nu am altă soluţie mai bună.

Foto Jorge-11