Medellin, Columbia – Mâncare tradiţională (Bandeja Paisa)

După o tură prin Rio de Janeiro, în primăvară, am decis să vizitez din nou America de Sud şi am ajuns zilele astea în Medellin, Columbia. Și cum sunt pofticios din fire, primul lucru despre care voi scrie de aici este mâncarea tradiţională pe care orice columbian ţi-o recomandă fără să stea pe gânduri – bandeja Paisa (platoul Paisa).

Cine ştie, poate ajungi prin zonă şi ţi se face foame.

Legenda spune că treaba asta a apărut după ce muncitorii câmpului se întorceau înfometaţi acasă, iar femeile îi aşteptau cu masa pusă, pe masă fiind absolut tot ce găseau de mâncare prin ogradă. Și da, e o chestie uriaşă pe care e imposibil să o mănânci de unul singur dacă eşti european. Am înţeles că bărbaţii columbieni nu au probleme.

Acţiunea se petrece la Donde Gloria, un restaurant de colţ de stradă ce ar putea fi catalogat, la prima vedere, ca o bombă de unde o să ieşi fără haine pe tine. După ce intri, însă, amabilitatea personalului şi a doamnei Gloria, care trece pe la fiecare masă şi oferă vizitatorilor un fel de shot-uri cu absinth distrugător, te conving că singurul motiv, pentru care ai rămâne fără haine, e că nu te mai încap când termini de mâncat.

Eşti pregătit? Arată cam aşa, nu am putut cuprinde totul într-o singură poză. Cred că oamenii de la mesele vecine făceau pariuri pe cât de mult o să putem mânca.

bandeja paisa

Poţi opta fie pentru cotletul de porc (stânga-sus), fie pentru chicharrón (muşchiul de porc din stânga-jos). Noi le-am luat pe ambele, ca să vedem despre ce e vorba. Tot ce se vede în poză, plus nişte cola la 0,33, a costat 65.000 de peso (20Euro). Detaliat avem aşa:

1. Două bucăţi mari de cotlet de porc prăjit, pe care ţi-l condimentezi după bunul plac (ai sosuri făcute în casă şi tot felul de alte condimente din partea casei, ceva senzaţional).

2. O bucată de muşchi de porc tăiat cum se vede în poză şi prăjit în untură până devine crocant la suprafaţă. Seamănă mult cu jumările româneşti la gust, deci procesul e asemănător, iar gustul e out of this world.

3. Un bol mare cu un fel de ciorbă de fasole cu ciolan de porc (dreapta-sus), o demenţă de mâncare pe care o să încerc să o fac când ajung acasă. E super densă, condimentată bine şi bogată în ingrediente de tot felul.

4. Cârnaţii chorizo (dreapta-jos), pe care în mod normal nu i-aş gusta, dar am făcut un compromis şi a fost o experienţă interesantă. Sunt făcuţi din intestine de porc, orez şi sânge, după o reţetă super veche, de asta zic că arată dubios şi nu prea sunt fan.

5. Un ou prăjit pe o parte, pus deasupra unui pumn de orez fiert şi nişte carne fiartă şi trecută prin răzătoare, alături de o banană feliată pe lung şi prăjită pe ambele părţi, o bucată de avocado fiert, salată de varză, cartofi de casă prăjiţi şi lime. Se văd toate în stânga-jos.

6. Sosul hogao (stânga-sus) e făcut din câteva tipuri de ceapă, usturoi, cumin, sare şi piper. Se serveşte cald şi se pune pe acele pâinici mici din poză – arepa – făcute din porumb sau orez. Înţeleg că asta e pâinea lor de zi cu zi, înţeleg de ce.

Spor la gătit, ce să mai zic? Mă duc să-mi încălzesc ce a rămas de la masa de aseară, că am plecat cu jumătate din ce se vede la pachet, era imposibil de terminat.

Cum să captivezi publicul prin poveşti

Există un campionat mondial de public speaking, organizat de Toastmasters International. Câştigătorii au (aproape) de fiecare dată nişte discursuri senzaţionale, pe care orice pasionat de comunicare ar fi bine să le urmărească. Prin urmare, iată-i pe cei mai buni povestitori din lume, din ultimii cinci ani.

Mohammed Qahtani (2015)

Dananjaya Hettiarachchi (2014)

Presiyan Vasilev (2013)

Ryan Avery (2012)

Jock Elliott (2012)

Cât de mult îţi iubeşti personajul din social media?

Acum ceva vreme m-am întâlnit cu nişte oameni de online, la invitaţia lui Sorin Tudor, să vorbim despre cum ne afectează efervescenţa reţelelor sociale (Facebook, în mare parte, dar şi celelalte). M-am tot gândit la chestia asta de atunci, iar în seara asta am conturat o idee importantă, aşa că iată-mă.

E clar că evoluţia asta tehnologică are nişte avantaje majore, am tot scris despre ele şi le-am promovat de câte ori am avut ocazia – dezvoltare personală şi profesională, îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare, networking, acces la tot felul de oameni şi resurse. Lucruri bune, da? Bun!

Cu toate astea, mi se întâmplă tot mai des să mă întâlnesc cu oameni şi să simt că tot discursul lor e un fel de mesaj gândit pentru a fi publicat pe Facebook. Are acea perfecţiune inumană pe care o întâlnim deseori în reţeaua socială, acea formulare modificată de câteva ori ca să adune cât mai multe like-uri. Ca şi cum ar fi repetat acasă, în faţa oglinzii.

Reţelele sociale ne fac unori să credem că nu e în regulă să fim vulnerabili, aici voiam să ajung. Din păcate pentru oamenii care se lasă păcăliţi în felul ăsta, autenticitatea şi sinceritatea vin la pachet cu vulnerabilitatea. Unul dintre pericolele social media este să îţi placă atât de mult personajul tău perfect de pe Facebook, spre exemplu, încât să te tranformi în el.

E în regulă să vrei să-ţi construieşti un brand personal în social media, să fii atent la ce şi cum scrii, să fii selectiv. Nu e ok să transformi chestia asta într-o obsesie şi să te comporţi mereu, în viaţa de zi cu zi, de parcă vrei să vinzi ceva. Oamenilor nu le face plăcere să bea cafele cu roboţi.

foto via Shutterstock

Despre mentori şi mentorat

Am capacitatea de a învăţa uşor urmărind tutoriale de tot felul (aşa am învăţat Photoshop, WordPress, CSS/HTML) – sunt un bun autodidact. Nu sunt un profesionist în editare foto sau în web design, mi-am abandonat aceste pasiuni în favoarea altora mai aproapiate de ce voiam să fac pe termen lung, dar aş fi putut fi dacă mă ţineam de treabă.

Cred că a fi un bun autodidact îţi aduce, de fapt, două avantaje:

1. Poţi urmări tutoriale online, din faţa calculatorului, procesul de învăţare fiind unul foarte natural şi simplu – ai răbdarea necesară să repeţi paşii până obţii un rezultat decent. Dacă simţi că eşti genul ăsta de om, recomandarea mea sinceră e să te apuci serios de treabă, pentru că există tutoriale pentru aproape orice.

2. Poţi învăţa uşor tot felul de lucruri din discuţiile pe care le porţi cu alţi oameni. Ai abilităţile de comunicare necesare pentru a pune întrebările potrivite şi eşti suficient de inteligent pentru a filtra informaţia primită, astfel încât să o poţi aplica în ce faci tu.

Acest punct 2 este cumva o definiţie a ideii de mentorat, iar ideea acestui articol mi-a venit citind despre mentorat într-o carte pe care am primit-o zilele trecute – Scurtături inteligente, scrisă de Shane Snow, fondatorul Contently (e o carte uşoară, cu tot felul de exemple utile, deci merită efortul).

Cuvântul poate avea tot felul de conotaţii în mintea ta, în funcţie de tot felul de prejudecăţi şi valori, dar un lucru e cert – mentoratul e un echivalent ceva mai fandosit pentru expresia a fura meserie, iar de aici lucrurile devin simple.

Oamenii cărora le e uşor să fure meserie sunt cei care cred în mentorat. Eu sunt unul dintre ei şi am învăţat atât de multe lucruri de la nişte oameni încât nu aş putea contesta niciodată utilitatea conceptului. Prin urmare, iată care sunt concluziile:

1. Mentoratul nu e o chestie pe care o ceri. Nu te duci la un om şi îi spui că vrei să îţi fie mentor, nu e cazul. E ca şi cum ai cere cuiva să îţi fie prieten bun. Se întâmplă natural şi ţine de tine să te pui în contextul potrivit.

2. Oamenii de la care înveţi lucruri cu adevărat îţi sunt prieteni buni. Ca să scoţi informaţia aia utilă de la un om, e nevoie de deschidere maximă şi de discuţii intense, posibile doar între prieteni.

3. Mentorii nu te învaţă cum să reuşeşti cu proiectele tale (dacă te momeşte cineva cu un slogan motivaţional de genul ăsta, e mai bine să pleci), ci cum să îţi defineşti reuşitele şi obiectivele, cum să priveşti lucrurile din mai multe perspective. Şi nici măcar nu te învaţă, sunt nişte concluzii pe care le tragi singur în timp.

De ce e util să furi meserie

Pe scurt, pentru că poţi sări nişte paşi inutili. Au mai fost nişte oameni pe drumul pe care eşti şi tu, au greşit, au reparat, au făcut lucruri, au tras nişte concluzii. Nu e nevoie să începem toţi de la zero cu orice.

Nu toţi oamenii pot fura meserie. Sau nu toţi îşi doresc asta. E ok, do what you gotta do.

foto via Shutterstock

Networking, networking, networking

Cred că cel mai greu de trecut test, când treci din postura de angajat în cea de freelancer, e să nu îti consideri timpul liber ca timp pierdut, să nu te simţi vinovat dacă la ora 14:00 ţi-ai terminat toată treaba.

Deşi eu am trecut de la freelancer la angajat şi apoi din nou la freelancer, deci ar fi trebuit să nu simt chestia asta, s-a întâmplat să nu mă pot abţine. Probabil că vine din educaţia primită (părinţii mei nu cunoşteau conceptul de freelancing, nu aveau cum să mi-l transmită).

Mi-am rezolvat conflictele astea interne, de ceva vreme, printr-o metodă foarte simplă şi extrem de utilă pentru mine – mă întâlnesc cu mulţi oameni. Programul meu ideal din timpul săptămânii, când nu am evenimente sau cursuri, arată cam aşa:

8:00 (9:00) – Mă trezesc, fac duş, mănânc, citesc diverse articole din ziua respectivă, răspund la mail-uri, scriu ceva (dacă e cazul).

11:00 – Întâlnire 1

13:00 – Întâlnire 2 (+ prânz)

15:00 – Întâlnire 3

17:00 – Mail-uri, bloguri, task-uri rămase din timpul zilei

19:00 – Orice am chef

22:00 – Bicicletă

1:00 – Încerc să dorm (nu-mi iese mereu)

Întâlnirile m-au ajutat în primul rând să îmi găsesc foarte mulţi colaboratori şi clienţi pentru consultanţă în ultimii ani, dar mi-au şi anulat senzaţia că aş pierde vremea în timpul orelor de lucru. Nu merg la întâlniri ca să vând ceva, departe de mine acest gând, dar se întâmplă natural, sunt oameni din industrie, oameni cu aceleaşi interese.

Nu am nevoie de un motiv anume ca să invit pe cineva la un ceai şi un schimb de idei. Uneori mă uit printre cărţile de vizită primite şi aleg la întâmplare pe cineva. Alteori găsesc pe Facebook sau prin agenda telefonului.

La început, întâlnirile păreau cheltuieli inutile, dar ulterior mi-am dat seama că sunt printre cele mai bune investiţii pe care le-am făcut.

Nu-mi iese mereu, nu am trei întâlniri pe zi în fiecare zi, dar fac tot posibilul să se întâmple. Dacă nu se întâmplă îmi iau laptopul şi mă duc la Energiea sau la Stadio şi lucrez de acolo, dar despre locurile mişto din Bucureşti voi scrie într-un articol viitor.

foto via Shutterstock

Despre prieteni şi prietenii

Cred că dintr-un egoism (benefic) care mi-a fost caracteristic multă vreme, am renunţat în viaţa asta la tot felul de lucruri pe care le simţeam nocive sau fără rost pentru mine şi pentru ceilalţi implicaţi. Printre altele, mi-am schimbat de câteva ori grupul de prieteni apropiaţi.

Devine mai greu, cu cât trec anii, iar la un moment dat îţi dai seama că prietenii pe care îi ai acum sunt cei pe care îi vei avea pentru tot restul vieţii (din fericire pentru mine, am câţiva oameni în categoria asta), dar până nu simţi chestia asta cred că ar trebui să pleci pur şi simplu, să laşi în urmă oameni şi lucruri care nu mai funcţionează pentru tine. Cel mai probabil, nici tu nu mai funcţionezi pentru ei.

Cred că oamenii care funcţionează pentru tine sunt oamenii care te impresionează constant prin acţiunile lor. De la micile detalii de zi cu zi (un simplu sms, trimis la momentul potrivit, o discuţie interesantă, un schimb de idei), la situaţiile când chiar ai nevoie de cineva care să se trezească la 3 dimineaţa să te culeagă de pe marginea prăpastiei.

Mai mult de atât, oamenii care funcţionează pentru tine sunt aceia pentru care reciproca paragrafului de mai sus e valabilă. Se spune că dacă un om îţi salvează viaţa, nu numai că vei fi dispus să faci orice pentru el, dar o să o faci cu plăcere.

1. O relaţie de prietenie presupune şi muncă (neplăcută uneori), e normal să fie aşa. Din păcate, însă, munca asta e uneori în zadar (obiective şi abordări diferite în viaţă). Să încerci să-i schimbi radical pe prietenii tăi (pe oameni în general, de fapt), e greşit şi fără rost.

2. Anumite relaţii de prietenie nu te provoacă în niciun fel. Nici nu munceşti pentru ele, nici nu ai beneficii de pe urma lor, doar există acolo şi supravieţuiesc din inerţie. Tot aşa, pe baza unor nevoi de moment poţi avea impresia că e ce trebuie, dar pe termen lung dispare orice legătură, rămâne doar consum inutil de energie.

Astea sunt semnele care ar trebui să te facă să pleci, să renunţi.

Din când în când se întâmplă lucruri interesante – oameni pe care îi regăseşti peste ani, mult mai aproape de valorile tale decât erau în trecut. Se întâmplă rar, e un sentiment plăcut, dar sunt excepţii.

foto via Shutterstock