Calatorii – Alexandru Negrea

Pentru premianți – hiking în Berchtesgaden, Germania

Anul trecut căutam ceva pe Instagram și am ajus la un clip cu un lac între munți, ceva frumos de tot, am dat like și am început să mă documentez, iar două săptămâni mai târziu, la început de septembrie, eram acolo cu Andreea, fix în fața lacului Obersee.

Și pentru că pozele pe care le-am publicat în perioada aia au generat multe întrebări despre loc (nu prea am auzit vorbindu-se limba română în două săptămâni, probabil nu e pe lista locală cu destinații de vacanță), iată despre ce e vorba:

Ce e de făcut în Berchtesgaden

Localitatea cu numele ăsta ciudat e foarte mică (link gmaps) – are câteva restaurante, hoteluri și supermarketuri – deci nu ai ce să faci aici. Destinația are sens pentru oamenii pasionați de mers/alergat prin Alpii bavarezi și în general de plimbările lungi prin natură.

În regiunea Berchtesgaden există peste 130 de trasee de hiking, pentru toate nivelurile de pregătire (inclusiv family friendly trails). Peisajele din toată zona sunt din altă lume (pozele de mai jos nu au editare pe culori):

Cum se ajunge și cât costă

Noi am mers pe traseul București – Munchen cu avionul (sunt oferte bune tot timpul, în jur de 200E/persoană) și apoi Munchen – Berchtesgaden cu trenul (durează 3h, se schimbă trenul de trei ori).

Biletul de tren pe traseul ăsta e de fapt un bilet de zi sau de noapte în toată zona Bavaria, deci poate fi folosit cu orice alt mijloc de transport. Costul unui bilet de zi pentru două persoane este de 32E (valabil de la 9AM la 3AM a doua zi). Toate detaliile sunt aici, biletele se cumpără online și se țin pe telefon.

După ce ai biletele cumpărate, traseele trenurilor, numerele, orele și peroanele pot fi verificate pe thetrainline, ca să știi exact unde să te duci și când. Nu prea există întârzieri.

Transport și cazare

După ce îți expiră biletul de zi pentru Bavaria, are mai mult sens să cumperi bilete pentru fiecare călătorie, excepție făcând grupurile de cel puțin 4-5 persoane. Se plătește la șofer, deci e bine să ai 20-30 euro cash prin buzunare.

Pentru autobuzul care te duce în Königssee (principala atracție turistică în zonă – lacul și tot ce se vede în pozele de mai sus), primești un card gratuit de la orice unitate de cazare din Berchtesgaden, iar asta îți rezolvă vreo trei-patru zile, că sunt multe trasee. Noi am stat aici, e aproape de gară și de tot ce aveam în plan, curat și cald, prietenoși. E important să fie cald și bine, că doar dormi aici și de obicei ești rupt de oboseală.

Pentru restul autobuzelor găsești orar și costuri pe o planșă afișată în fiecare stație. Nici aici nu prea există întârzieri.

Lacurile Königssee și Obersee

De la gara din Berchtesgaden se ia autobuzul ( 841 sau 842), destinația fiind Königssee, un lac glaciar mai limpede decât apa noastră de la robinet, pe care circulă doar bărci electrice pline cu turiști. Se coboară fie la Bartholoma, fie mai departe, la Salet, de unde se ajunge la lacul Obersee și la cascada Röthbach, cea mai înaltă din Germania, dar deloc spectaculoasă.

Prețul unui bilet dus-întors pentru barcă este de 15E până la Bartolomeu și 19E până la Salet. Dacă iei biletul de Salet te poți opri la întoarcere și la Bartolomeu. Toate detaliile aici.

Aceste două lacuri deservesc câteva zeci de trasee de hiking, așa că ai treabă multă în zona asta. Găsești aici o parte dintre ele.

Bărcile electrice pleacă vara din 25 în 25 de minute

Vârful Watzmann (2713m)

În Germania sunt patru vârfuri de peste 2700m, iar unul dintre ele e foarte aproape de Berchtesgaden. Traseul de 23km către Watzmann începe în Wimbachbrücke (se ia autobuzul 846 din fața gării Berchtesgaden, câteva stații până aici, costă vreo 3E/persoană, programul aici), continuă prin pădure până la 1930m, la Watzmannhaus (închisă pentru renovare în până în iunie 2019), după care ai drum întins prin soare până pe creastă.

Altfel spus, minim 3L de apă de persoană, cremă de soare cu fp ridicat, ceva de pus pe cap, încălțări rezistente și bețe de hiking. Pentru acest traseu e bine ca cineva din grup să aibă experiență pe munte – sunt câteva zone expuse, cu risc destul de mare (nu e nevoie de ham, though).

Opțional: hiking în Salzburg

Noi am continuat povestea în Austria, încă vreo patru zile, pentru alte câteva trasee bune. Salzburg e la o oră de mers cu trenul din Berchtesgaden și e spectaculos. Revin cu asta într-un articol viitor.

Rio de Janeiro, Brazilia – m-aş întoarce oricând, dar nu cu capul în nori

Pe 1 mai 2015 eram în Rio, în mijlocul unei vacanţe de 8 zile, după ce am prins o promoţie excelentă la bilete de avion – 350E dus-întors cu Alitalia. Nici nu am stat pe gânduri, cine n-ar vrea să ajungă pe Copacabana sau pe Ipanema? La momentul rezervării ştiam doar că nu e recomandat să ajungi în Rio în timpul carnavalului, aşa că am început să citesc despre cât de periculos e în general oraşul cu peste 6 milioane de locuitori (cam 20% dintre ei locuiesc în celebrele favelas, în sărăcie cruntă).

Toate studiile aratau o rată a criminalităţii ridicol de mare în Brazilia (peste 50.000 de crime anual, violuri mai ceva ca la Vaslui şi jafuri fără număr). Nu a fost o idee bună, m-am îngrozit după câteva articole, dar nu m-am putut opri şi am trecut la documentare pe Youtube.

Ce să mai zic, o noapte întreagă m-am uitat cu gura căscată la poveşti nebune din oraşul în care urma să ajung în vacanţă, dar nimic nu te pregăteşte pentru experienţa reală, stai să vezi.

Am închiriat un apartament la 50m de Copacabana, pe Siqueira Campos, frumos de tot – după 14 ore de zbor şi un drum ca un film de la aeroportul Galeao spre oraş, am aruncat bagajele în camere şi direct pe plajă ne-am oprit. Ne-a zis proprietarul că ar trebui să fim ok dacă nu ţinem lucruri de valoare la vedere (fără poze cu telefonul, fără aparate foto la gât, fără brăţări/ceasuri/bijuterii, fără rucsac în spate).

A, mai era ceva – să nu ne afundăm în oraş mai mult de trei-patru străzi de la plajă, că ne apropiem prea mult de favele şi e nasol. Nici urmă de glumă pe faţa lui.

Peisajul e absolut fantastic, nu se compară cu nimic – nisip fin auriu, oceanul Atlantic ne-a întâmpinat cu valuri de doi metri care ne-au tăvălit ca pe nişte europeni spălăciţi (oh, wait…), iar în stânga aveam muntele Sugarloaf, pe care îl văzusem într-un film vechi cu James Bond. Ce pericole, nene, cui îi pasă?

Urci la statuia Cristo Redentor şi uiţi de orice, priveliştea e atât de bogată de sus încât ai nevoie de un somn bun la final, să poţi digera toată informaţia. Nu mai zic de explozia de culori din orice piaţă, care pentru un pofticios ca mine a fost absolut dementă, nu ştiam ce fructe să cumpăr mai repede.

Privelişte de la statuia Cristo Redentor

Pe de altă parte, cred că prima dată când am înţeles unde sunt a fost când am intrat într-o bancă să scot bani de la bancomat, iar omul care păzea locul stătea într-un tub blindat, din care i se vedea doar capul. Te gândeşti un pic la precedentul care a dus la aşa o măsură de securitate, nu? Cât s-a tras aici? Au aruncat grenade peste el?

Al doilea moment în care m-am întrebat ce caut în Rio a fost ceva mai urât – aşteptam la trecerea de pietoni şi pe colţul opus de intersecţie era doar un băiat îmbrăcat în civil cu un pistol în mână. Mă rog, asta n-ar fi nimic, dar omul s-a agăţat de un motociclist oprit la semafor şi a tras de el până la dărâmat cu tot cu motor, fluturându-i arma pe la nas, asta în timp ce noi treceam pe lângă toată scena asta cât mai încet, să nu cumva să-i deranjăm din activitatea intensă. Într-o lume normală aş fi scos telefonul să filmez, dar îmi place viaţa, aşa că n-am nicio idee ce s-a întâmplat mai departe.

Din loc în loc peisajul era presărat cu maşini vopsite în camuflaj pline cu poliţişti care aduceau mai degrabă a soldaţi – masivi, veste anti-glonţ şi pistoale automate pe piept. Într-o zi am cerut indicaţii unui poliţist de circulaţie iar omul a pus mâna pe pistol şi a desfăcut capsa aia de siguranţă. Sunt convins că am auzit câţiva oameni din jur înghiţind în sec în momentul ăla.

Ce vreau să spun cu toată povestea asta e că nu am păţit nimic şi m-aş întoarce oricând în Rio, DAR tensiunea şi problemele oraşului sunt palpabile din clipa în care ieşi pe stradă. Referitor la fotograful care a fost uşurat de echipament foto de vreo 40.000 de dolari zilele trecute, trebuie să fii un pic inconştient ca să te plimbi aşa pe străduţele alea. Mai ales după ce poliţia emite un avertisment public în care spune că nu va putea proteja oameni de astfel de atacuri.

Da, se putea întâmpla oriunde, dar în Rio chiar nu e o surpriză. Din câte se vede, securitatea în zonă a fost întărită pentru Jocurile Olimpice, dar asta nu îţi dă libertatea să mergi la pas prin oraş cu $45k în buzunar. Că rămâi fără ei.

Poze frumoase găseşti pe contul meu de Instagram, în cazul în care te pasionează peisajele

Thassian Villas, Thassos – pentru cine caută relaxare

De trei ani, la final de mai merg în vacanță în Thassos, 8-10 zile pentru relaxare și ceva muncă remote după începutul de an foarte aglomerat. Și cum sunt permanent în căutare de locuri de lâncezit la soare lângă un pahar de cuba libre, ferite de gălăgie și alți factori perturbatori, mă gândesc că nu strică să vă recomand un complex de vile excelent.

Thassian Villas se cheamă locul și e compus din 6 vile care se închiriază doar la bucată. În fiecare vilă sunt 2 sau 3 dormitoare și un living mare, dispuse pe două etaje, iar la exterior avem curte cu piscină, foișor și grătar, tot pentru fiecare vilă. Ca utilități vilele sunt echipate complet, nu lipsește nimic (internetul wireless nu e cel mai bun, dar așa e peste tot in Grecia).

Cel mai scurt și mai bun drum către Thassos, din București, este Giurgiu – Ruse – Veliko Tarnovo – Nova Zagora – Haskovo – Komotini – Keramoti (feribot) – Thassos, cam 9-10 ore în total, cu 3-4 opriri pe drum. Un articol pe tema asta e aici

Până acum am rezervat în noiembrie pentru luna mai, prin booking.com, iar prețul a fost în jur de 7500 de lei pentru 8 nopți (vilă cu trei dormitoare), deci foarte avantajos, având în vedere că locul arată fix ca în pozele de mai jos. Pentru rezervări mai din scurt prețul crește mult, nu mi se pare cea mai bună idee, dar fiecare știe ce vrea.

E bine și ca poziționare (link Google Maps), pe un deal din nordul insulei, foarte aproape de portul din Thassos și implicit de zona cu restaurante, terase și magazine din plin.

Omul care se ocupă de complex este un român stabilit în Grecia de vreo 7 ani, care rezolvă (aproape) orice și e tot timpul prin preajmă exact când ai nevoie de niște cărbuni pentru grătar sau de ceva recomandări de magazine de unde să cumperi niște mici buni.

Dacă ajungeți pentru prima dată în Thassos, să nu ratați Marble Beach, plajă din piatră de marmură albă, sau Giola, piscină naturală în stâncă, ambele arată senzational

Intimitate există, vilele sunt despărțite cu garduri joase de piatră și tot felul de plante și copaci, deci se poate și sex pe marginea piscinei, dacă mai practicați asemenea sporturi, dar mai cu grijă așa. Să nu uitați și de o boxă wireless, că fără muzică viața e pustiu (cât să nu deranjați vecinii, evident).

Acum, nu pot decât să vă urez vacanță plăcută.

Cartagena de Indias, Columbia – Caribbean Sea şi Playa Blanca

După ce am mâncat bine în Medellin, am ascultat recomandările localnicilor şi am zburat încă o oră spre Cartagena, cel mai turistic oraş columbian şi una dintre cele mai mişto experienţe de vacanţă de până acum. Cu câteva menţiuni, în caz că te bate gândul:

1. Aerul e foarte umed aici, iar căldura e uneori insuportabilă. În orice clădire aerul condiţionat e dat la maxim şi stă pe la 22 de grade, aş că o să ai parte de nişte schimbări bruşte de temperatură.

2. În America de Sud e raiul vânzătorilor ambulanţi, care au de vânzare absolut orice ţi-ar putea trece prin cap. Nu sunt agresivi, dar sunt insistenţi, aşa că trebuie să ai răbdare şi să repeţi la nesfârşit: no, gracias!

3. Nu există standarde legate de preţuri. Aceeaşi pălărie poate costa 50.000 de peso aici şi 20.000 de peso 10 metri mai încolo. Unii vânzători negociază, alţii nu, iar cele mai mici preţuri par să fie în zona insulelor (am scris despre Baru şi Playa Blanca mai jos)

4. În Columbia se ascultă DOAR reggaeton. Ca să-ţi faci o idee, una dintre cele mai ascultate piese e asta. După câteva zile înveţi să-ţi placă, nu-i problemă, dar e bine de ştiut.

Altfel, dacă eşti pus(ă) pe găsit locuri mişto, ai nimerit unde trebuie. Cartagena e în plină dezvoltare, zona nouă a oraşului arată ca un hub de business, iar zona istorică e numai bună de plimbări şi cumpărături.

Diferenţele dintre cele două zone ale oraşului se văd cam aşa (mergi între ele cu un taxi, te costă în jur de 6000 de peso – 2 Euro):

Centrul istoric e plin de magazine cu suveniruri şi produse de artizanat de tot felul, la preţuri foarte bune, de multe ori mai ieftine decât în alte zone ale oraşului. E de vizitat în ultima zi de vacanţă.

Plus o vizită obligatorie la Hard Rock Cafe de Colombia (poza care ilustrează acest articol), că nu ai unde să mai găseşti o asemenea alăturare bizară de stiluri.

Baru, Playa Blanca

Cartagena are plajă proprie, dar nu e recomandată turiştilor pentru că sunt milioane de vânzători ambulanţi care îţi strică orice experienţă.

Alternativa, recomandată de orice localnic, e să te urci pe o bărcuţă şi în 40 de minute ajungi pe Baru, la Playa Blanca, o plajă aproape pustie, pe care nici curentul electric nu e o garanţie, însă mâncarea şi peisajele de aici sunt senzaţionale. Instagram dintr-un capăt în celălalt.

Plus că Marea Caraibilor e încălzită cam tot timpul anului, practic nu simţi că intri în apă.

Sunt şi aici vânzători ambulanţi, dar puţini şi puşi pe dansat. Bei şi tu vreo două Cuba Libre şi stai cu ei la poveşti. Atât cât se mai poate, că statul s-a cam pus pe capul localnicilor şi se pare că le vor lua plaja să o modernizeze, să construiască nişte hoteluri. Nu ştiu cum e mai bine, dar acum te duce într-un film bun de tot.

Preţurile la Playa Blanca sunt cel puţin decente. Drumul cu barca până aici costă cam 60.000 de peso (18 Euro), iar un prânz cu peşte proaspăt te mai costă vreo 18.000 de peso (6 Euro). Apa şi băuturile în general sunt la preţ de supermarket, sunt aduse din Cartagena cu barca.

Poţi rămâne peste noapte într-un hostel de pe plajă, în camere acoperite cu papură, iar pe la 3 dimineaţa te bucuri de apa mării luminată de plankton. Se pot închiria bărci şi echipamente pentru snorkeling şi scuba, sunt oameni aici care pot rezolva orice.

Cam atât din Cartagena, azi m-am întors în Medellin, mai stau o zi şi plec spre Bucureşti, pentru că miercuri începe cursul de social media.

Medellin, Columbia – Mâncare tradiţională (Bandeja Paisa)

După o tură prin Rio de Janeiro, în primăvară, am decis să vizitez din nou America de Sud şi am ajuns zilele astea în Medellin, Columbia. Și cum sunt pofticios din fire, primul lucru despre care voi scrie de aici este mâncarea tradiţională pe care orice columbian ţi-o recomandă fără să stea pe gânduri – bandeja Paisa (platoul Paisa).

Cine ştie, poate ajungi prin zonă şi ţi se face foame.

Legenda spune că treaba asta a apărut după ce muncitorii câmpului se întorceau înfometaţi acasă, iar femeile îi aşteptau cu masa pusă, pe masă fiind absolut tot ce găseau de mâncare prin ogradă. Și da, e o chestie uriaşă pe care e imposibil să o mănânci de unul singur dacă eşti european. Am înţeles că bărbaţii columbieni nu au probleme.

Acţiunea se petrece la Donde Gloria, un restaurant de colţ de stradă ce ar putea fi catalogat, la prima vedere, ca o bombă de unde o să ieşi fără haine pe tine. După ce intri, însă, amabilitatea personalului şi a doamnei Gloria, care trece pe la fiecare masă şi oferă vizitatorilor un fel de shot-uri cu absinth distrugător, te conving că singurul motiv, pentru care ai rămâne fără haine, e că nu te mai încap când termini de mâncat.

Eşti pregătit? Arată cam aşa, nu am putut cuprinde totul într-o singură poză. Cred că oamenii de la mesele vecine făceau pariuri pe cât de mult o să putem mânca.

Poţi opta fie pentru cotletul de porc (stânga-sus), fie pentru chicharrón (muşchiul de porc din stânga-jos). Noi le-am luat pe ambele, ca să vedem despre ce e vorba. Tot ce se vede în poză, plus nişte cola la 0,33, a costat 65.000 de peso (20Euro). Detaliat avem aşa:

1. Două bucăţi mari de cotlet de porc prăjit, pe care ţi-l condimentezi după bunul plac (ai sosuri făcute în casă şi tot felul de alte condimente din partea casei, ceva senzaţional).

2. O bucată de muşchi de porc tăiat cum se vede în poză şi prăjit în untură până devine crocant la suprafaţă. Seamănă mult cu jumările româneşti la gust, deci procesul e asemănător, iar gustul e out of this world.

3. Un bol mare cu un fel de ciorbă de fasole cu ciolan de porc (dreapta-sus), o demenţă de mâncare pe care o să încerc să o fac când ajung acasă. E super densă, condimentată bine şi bogată în ingrediente de tot felul.

4. Cârnaţii chorizo (dreapta-jos), pe care în mod normal nu i-aş gusta, dar am făcut un compromis şi a fost o experienţă interesantă. Sunt făcuţi din intestine de porc, orez şi sânge, după o reţetă super veche, de asta zic că arată dubios şi nu prea sunt fan.

5. Un ou prăjit pe o parte, pus deasupra unui pumn de orez fiert şi nişte carne fiartă şi trecută prin răzătoare, alături de o banană feliată pe lung şi prăjită pe ambele părţi, o bucată de avocado fiert, salată de varză, cartofi de casă prăjiţi şi lime. Se văd toate în stânga-jos.

6. Sosul hogao (stânga-sus) e făcut din câteva tipuri de ceapă, usturoi, cumin, sare şi piper. Se serveşte cald şi se pune pe acele pâinici mici din poză – arepa – făcute din porumb sau orez. Înţeleg că asta e pâinea lor de zi cu zi, înţeleg de ce.

Spor la gătit, ce să mai zic? Mă duc să-mi încălzesc ce a rămas de la masa de aseară, că am plecat cu jumătate din ce se vede la pachet, era imposibil de terminat.