E un dezechilibru atât de puternic în ţara asta, încât nu ştii cum să te manifeşti

De câteva zile încerc să diger toate informaţiile din presă despre sistemul medical din România, care de la tragedia din Colectiv e în vrie şi nu pare să-şi revină.

Ultima ştire pe care am urmărit-o pe tema asta a fost cea în care Vlad Voiculescu, Ministrul Sănătăţii, un tip în care am încredere că are pregătirea şi curajul de a spune lucrurilor pe nume, spune că problemele de la Spitalul de Arşi sunt atât de mari încât, dacă apar cinci pacienţi noi acum, avem o problemă ca ţară, nu vor putea fi trataţi decât în străinătate.

Pe de altă parte, în România se întâmplă lucruri senzaţionale. Suntem în plină desfăşurare a unui festival uriaş – Electric Castle – Facebook-ul e plin de poze şi veselie pe tema asta, oamenii abia aşteaptă să-i asculte pe unii dintre cei mai cunoscuţi artişti din lumea asta pe o scenă din localitatea Bonţida de lângă Cluj.

Urmează şi altele – Rock The City, UNTOLD, Summer Well, nu a văzut România atâţia artişti niciodată, dar şi riscurile sunt mari, toate evenimentele astea pun presiune pe infrastructură, pe servicii de tot felul, inclusiv pe cele medicale, care acum sunt în cap.

Urmarea acestui contrast este o stare pe care nu o pot defini, o combinaţie de revoltă (faţă de instituţiile statului), şi admiraţie (faţă de oamenii care încearcă şi fac lucruri senzaţionale într-o ţară aproape bananieră, dar care nu se pot baza în niciun fel pe sistem). E oribil.

Ce e de făcut?

Habar nu am! Mi se pare că oricât de optimist ai fi, în România e imposibil să mai crezi că lucrurile se pot echilibra. E atât de complexă situaţia asta încât n-ai cum, cel puţin ca om care nu are studii de specialitate, să construieşti mental un proces cu cap şi coadă din care să rezulte o soluţie. E frustrant, dar ăsta e adevărul, iar starea asta confuză răspunde la multe întrebări:

De ce nu ies oamenii la vot? Pentru că nu înţeleg ce se întâmplă. Creierul îţi oferă o justificare simplă pentru asta, o explicaţie pe care o dai pe Facebook ca să pari cool, dar adevărul e că eşti mult prea confuz şi contrariat, de aia nu ieşi la vot. Cine e candidatul X? Ce background are? Şi celălalt? Dar nu a fost şi ăsta tot în partidul ăla? Şi apoi a trecut şi prin opoziţie o perioadă? Da, fuck it!

Am scris aici de ce cred că ar trebui să ieşim de fiecare dată la vot, nu mai reiau, dar înţeleg perfect decizia de a nu ieşi la vot, e cât se poate de naturală.

De ce sunt oamenii tot mai agresivi? Pentru că nu înţeleg ce se întâmplă. Dintr-o parte auzi că se întâmplă lucruri, după care stai trei ore în trafic de la Victoriei până la Unirii şi o iei razna, e ca şi cum ai trece zilnic prin toate cele patru anotimpuri, te dai cu capul de pereţi.

Plus evoluţia asta tehnologică care rezultă în cea mai mare separare între generaţii din istoria omenirii. Oameni de 30 de ani care aleargă după pokemoni virtuali prin parcuri şi grădini, aplicaţii care te ajută să găseşti parteneri pentru sex, natalitatea tot mai scăzută, devalorizarea tradiţiilor şi a ideii de familie în general, toate duc la frică, iar din frică apare agresivitatea, mai ales în cazul unui popor monosilabic.

Nu ştiu, ce e de făcut?

Nu ştiam cum e să nu te mai recunoşti în oglindă

Pe plan profesional, 2015 a fost cel mai bun an de până acum, cu multe colaborări, proiecte, cursuri şi şedinţe de consultanţă. Pe plan personal, 2015 a fost cel mai prost an de până acum, cu nişte explozii în cap, cu un deces în familie, cu nişte traume agresive şi de durată. Şi au venit toate, una după alta, de nu mai ştiam pe ce lume trăiesc.

Reality check, ca să zic aşa. Am avut vreo două săptămâni în care nu am dormit decât vreo 24 de ore, urmate de alte două săptămâni în care nu mă mai recunoşteam în oglindă, că nu-mi era foarte clar ce ar trebui să văd acolo. M-a scos de pe şine destul de tare chestia asta, am anulat nişte cursuri pentru că nu eram în stare. Pentru prima dată de când fac asta, nu m-am simţit în stare.

Aş putea spune, deci, că 2015 a fost un an echilibrat, deşi în contextul ăsta sună cinic. Dar ăsta e adevărul, că de aia îi spune echilibru, e întotdeauna util, dar niciodată nu pare corect. Am învăţat cum e să fiu dezamăgit până la ultima treaptă posibilă a dezamăgirii, dar am învătat şi cum e să fiu recunoscător aşa cum nu am fost niciodată în viaţă. Una caldă, una rece, aici sau la pachet?

Şi am mai învăţat că sunt situaţii urâte pe care nu le poţi rezolva, nu le poţi delega, dar le poţi duce în spate aşa urâte cum sunt, până dispar de la sine. Nu se rezolvă, ci dispar şi lasă în urmă priviri în gol şi oameni invizibili.

Am înţeles, mai presus de orice, că începusem să iau prea multe lucruri şi prea mulţi oameni for granted, ca şi cum mi se cuveneau toate şi nimic nu-mi putea deranja realitatea. Şi am început să fiu mai atent la ce se întâmplă în jurul meu, iar chestia asta m-a scos din starea aia şi m-a făcut din nou om.

Acum e din nou bine (un altfel de bine), deşi am avut momente când nu mai vedeam ieşirea. Şi nu am scris povestea asta ca să mă plâng, că nu am de ce, dar prea mulţi oameni sunt deranjaţi că pe Facebook punem doar momentele fericite din vieţile noastre, cică nu ar fi corect.

Poftiţi, în acest caz, daţi like la chestia asta.

#Colectiv #Solidaritate #România

Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să aflu, într-o singură noapte, că trei oameni pe care îi cunoşteam personal au murit. Asta până pe 30 octombrie 2015, când am citit pe Facebook despre incendiul din clubul Colectiv, care va intra în istorie drept cea mai mare tragedie din România, după revoluţia din 1989.

Sper să nu mai trăiesc din nou un astfel de moment şi încerc să găsesc o formulare potrivită pentru starea pe care o am de atunci, dar nu prea reuşesc să mă conving că o să iasă cum vreau eu. Ştiu sigur că nu mă simt bine, aşa că am decis să ies în seara asta în stradă, alături de alte mii de protestatari, să arătăm că ne dorim o schimbare.

Am văzut că mulţi se întreabă ce rezolvă un protest. Că blocăm străzile inutil, că urlăm la pereţi, că cei pe care îi strigăm nu sunt în clădirile pe care le vizităm şi, mai mult de atât, că cei pe care îi strigăm nu vor reacţiona în niciun fel. Poate că au dreptate, poate că nu se va schimba nimic, dar uneori ai nevoie doar să fii acolo, în mijlocul mulţimii, ca să te trezeşti a doua zi mai împăcat cu tine că ai încercat.

E o lume pestriţă la protest, iar motivaţiile fiecărui participant sunt diferite. Unii vin ca să simtă că fac parte dintr-o comunitate, alţii vin ca să se simtă utili în societate, alţii vin ca să-şi rezolve diverse probleme emoţionale pe care nu le-ar putea trata în alt fel, un psiholog poate explica mult mai bine ce simţim când mergem în grup pe bulevarde. Evident că sunt şi mulţi oameni care vin la proteste pentru că se plictiseau acasă, e o ocazie bună să-şi ocupe timpul cu ceva – până şi ăştia câştigă ceva.

Concluzia mea, după seara asta, e că foarte mulţi oameni au simţit ce am simţit şi eu după incendiul de la Colectiv. Mă simt un pic mai bine azi faţă de ieri şi voi ieşi din nou şi mâine. Unii zic că aproape 30.000 de români au ieşit în seara asta să ceară nişte demisii în faţa clădirii Guvernului.

Sper să fim tot mai mulţi, cu fiecare zi care trece. Şi dacă nu se va schimba nimic, măcar am avut ocazia de a sta umăr la umăr, ore în şir, cu oameni care îmi semănau din cel puţin un punct de vedere. Energia rezultată din chestia asta e un tratament bun pentru multe simptome.

Fotografia care ilustrează acest articol este făcută de Vlad Petri, o găsiţi aici. Alte poze bune sunt la Cabral.

Agresivitatea pe internet şi cauzele ei

Mă fascinează cumva, deşi nu-mi place neapărat, comportamentul agresiv al utilizatorilor de internet. Varianta uşoară, ca să-ţi explici un comportament agresiv, e să spui că nu poţi mulţumi pe toată lumea (which is true, by the way). Dar e mai mult de atât acolo, poţi învăţa nişte lucruri, că una e să nu fii de acord cu mine, alta e să te manifeşti agresiv. Prin urmare, am citit cât am putut despre subiect şi am tras nişte concluzii care au sens pentru mine, după cum urmează.

Proiecţii şi dezechilibre cognitive

De cele mai multe ori e uşor să-ţi dai seama că o reacţie agresivă e de fapt o proiecţie sau o manifestare a unui dezechilibru cognitiv. Ni se întâmplă tuturor să simţim aşa, sunt fenomene la fel de naturale ca respiraţia, doar că în funcţie de sistemele de valori ne manifestăm diferit. Să dezvoltăm un pic.

Psychological projection, also known as blame shifting, is a theory in psychology in which humans defend themselves against unpleasant impulses by denying their existence in themselves, while attributing them to others. For example, a person who is rude may constantly accuse other people of being rude. According to some research, the projection of one’s negative qualities onto others is a common process in everyday life – de aici

People tend to seek consistency in their beliefs and perceptions. So what happens when one of our beliefs conflicts with another previously held belief? The term cognitive dissonance is used to describe the feelings of discomfort that result from holding two conflicting beliefs. When there is a discrepancy between beliefs and behaviors, something must change in order to eliminate or reduce the dissonance. – de aici.

Pe lângă astea, într-un articol despre trolling din 2013, publicat pe Wired, sunt câteva paragrafe foarte utile în acest context, bazate pe tot felul de studii ale unor psihologi:

Factori de schimbare a comportamentului pe internet

Plecând de la premiza că în viaţa reală îţi adaptezi comportamentul la grupul din care faci parte într-un anumit moment, monitorizând constant comportamentul celorlalţi, în mediul online mecanismul ăsta de reglare nu mai funcţionează, dar apar altele:

Dissociative anonymityacţiunile mele de pe internet nu-mi pot fi atribuite în viaţa reală. Şi aici găsim şi explicaţia lipsei de identitate a celor mai agresivi dintre utilizatorii de internet. Cu o poreclă şi o adresă de mail inventată pe loc, nimeni nu poate spune cine eşti.

Invisibilitype internet nu ştie nimeni cum arăt şi nu pot fi judecat în funcţie de tonul vocii. Să fii agresiv în viaţa reală implică să te adaptezi la situaţie şi ca ton al vocii, dar şi ca limbaj al trupului. Pe internet e suficient să scrii un comentariu acid, nu rişti aşa mult să te faci de râs cu o voce prea subţire, sau cu o mişcare necontrolată.

Asynchronicityacţiunile mele de pe internet nu se întâmplă în timp real. Mă rog, sper că aici suntem cu toţii conştienţi că pe Facebook e în timp real. Mai mult de atât, orice acţiune dintr-o reţea socială are ataşată data şi ora publicării.

Solipsistic Introjectionnu-i cunosc pe utilizatorii de internet, trebuie să le ghicesc intenţiile. Şi când simţi chestia asta, intri în defensivă şi te aperi, deşi e posibil să nu fi fost ameninţat în niciun fel.

Dissociative imaginationpe internet nu e lumea reală, oamenii de aici nu sunt reali. Tot o chestiune de percepţie, uneori nu suntem 100% conştienţi că pe internet relaţionăm cu oameni reali şi că discursul online are acelaşi impact ca în viaţa reală.

Minimising authoritynu sunt persoane cu autoritate pe internet, pot face ce vreau. Probabil că adolescenţii simt asta cel mai mult, deşi uneori adulţii ne arată că adolescenţa emoţională nu se pierde niciodată.

Influenţa liderilor de opinie din media

Dacă luăm factorii de mai sus şi îi combinăm cu influenţa unor personalităţi media, cum sunt Mircea Badea sau Mihai Gâdea, pentru care comportamentul agresiv/pasiv-agresiv e un mod de viaţă în faţa camerelor, e uşor să înţelegem naturaleţea cu care unii dintre utilizatorii de internet trec extrem de uşor la ameninţări şi injurii când îşi exprimă nemulţumirea faţă de o opinie.

Şi ăştia sunt doar doi, dar avem atâtea exemple de politicieni şi formatori de opinie în general, care au transformat agresivitatea într-o artă. E un fel de miştocăreală ieftină, transmisă pe toate canalele de comunicare posibile, tradusă de multe ori prin divertisment sau pamflet, care de cele mai multe ori devine agresivă încă din primele momente.

Dacă aţi văzut filmul Idiocracy, e o scenă în care personajul principal e judecat de nişte oameni care ajunseseră să ude plantele cu Cola. Şi în lipsa cunoştinţelor juridice sau a argumentelor, îl acuzau de tot felul de defecte fizice inventate pe loc. Cam asta primim şi noi în loc de divertisment în anii ăştia:

Diferenţele de valori

Poza care ilustrează acest articol înseamnă altceva în funcţie de direcţia din care o analizezi. De la stânga spre dreapta arată bine, pare o conversaţie utilă pentru cel puţin unul dintre cei prezenţi. Dacă o priveşti de la dreapta spre stânga e haos, o idee care are sens pentru mine poate fi de neînţeles pentru interlocutor şi nimeni nu pare să aibă ceva de câştigat.

Cam aşa e şi pe internet – îţi asumi că opinia ta poate fi de neînţeles pentru oricare dintre receptori şi că, cu cât audienţa ta e mai mare, cu atât ai mai multe şanse să nu rezonezi cu toţi utilizatorii care formează această audienţă.

Bineînţeles, modul în care îţi manifeşti opinia diferită ţine de cât de civilizat eşti ca om şi de cât de împăcat eşti cu alegerile pe care le-ai făcut în viaţă. Ideal ar fi să îţi argumentezi afirmaţiile şi, acolo unde simţi că merită efortul, să critici constructiv. Dar nu ar mai fi amuzant, nu am avea de ce să ne mai râdem.

Cam asta e. Dacă aveţi completări, comentariile sunt deschise. Mulţumimiri!

foto via Shutterstock

Cum te percepi tu? Cum te percep ceilalţi?

Dacă vrei să evoluezi profesional în viaţa asta, trebuie să înţelegi că toate acţiunile tale publice fac parte dintr-un proces de poziţionare. Indiferent că îţi pasă sau nu de poziţionarea asta, procesul se întâmplă, oamenii încep să te perceapă într-un anume fel, pe baza acţiunilor tale.

Când spun acţiuni publice mă refer la absolut tot ce faci cu martori – mesajele şi pozele publicate pe Facebook sau pe orice reţea de socializare, felul în care răspunzi la comentariile primite în aceleaşi reţele de socializare, felul în care te îmbraci în public, felul în care vorbeşti în public, felul în care interacţionezi cu colegii la birou, discursul tău de zi cu zi etc. Toate astea îţi conturează profilul profesional (şi personal, dar nu despre asta vorbim azi).

Evident că vei începe de jos cu toate, nu se naşte nimeni învăţat, dar important e să se vadă o evoluţie, pentru că pe baza acestei evoluţii, precum şi pe baza discursului tău public, oamenii din jurul tău vor decide dacă ai sau nu POTENŢIAL, iar deciziile lor, legate de tine, vor fi în strânsă legătură cu acest potenţial.

Dacă nu ţii cont de chestia asta, într-o zi o să-ţi dai seama că tu te vezi într-un fel (deştept, frumos, experimentat), iar ceilalţi au un comportament contrar aşteptărilor tale. Şi o să te şocheze chestia asta. Sunteţi nebuni? Cum adică nu m-ai ales pe mine? Păi eu am atâtea calităţi şi tu nu le vezi?

Depinde de ce-ţi doreşti de la viaţă, evident. Aş vrea doar să nu mai văd oameni surprinşi că nu sunt percepuţi cum îşi doresc ei, în condiţiile în care pe Facebook au doar poze cu câte o sticlă de bere în mână, sunt tot timpul agresivi în discurs, iar pe stradă se plimbă în trening. Poate nu ţi se pare tocmai fair, dar asta e realitatea.

Realitatea tristă din terenul utilizatorilor de Facebook

Pe 25 aprilie 2015, în Nepal a avut loc un cutremur în urma căruia au murit peste 9000 de oameni. Pe 12 mai 2015, o replică a cutremurului din aprilie mai omoară alte câteva sute de oameni. Plus zeci de mii de răniţi şi localităti întregi distruse.

Tot în aprilie, Facebook implementează un modul simplu de donaţii pentru victimele cutremurului (fără să perceapă comisioane de orice fel). Cinci luni mai târziu, iată şi cifrele:

  • 770,000 utilizatori de Facebook au donat aproximativ 15 milioane de dolari. Asta înseamnă o medie de 19$/utilizator.
  • doar 0,05% dintre utilizatorii de Facebook, la nivel global, au donat pentru victimele din Nepal. Sunt 1,49 miliarde de conturi active în reţea, au donat doar 770,000.
  • Facebook a donat încă 2 milioane de dolari, suma finală ajungând astfel la 17 milioane de dolari, bani despre care poţi afla mai multe aici.
  • Concluzia acestui articol e că aproximativ 1,48 miliarde de oameni, utilizatori activi pe Facebook, care au primit notificarea de donaţie, nu au putut sau nu au vrut să doneze măcar câte 1$ pentru victimele cutremurului din Nepal, prin metoda pusă la dispoziţie de Facebook.

    Nu ştiu ce să spun mai mult de atât.

    Foto via Shutterstock