Nu ştiam cum e să nu te mai recunoşti în oglindă

Pe plan profesional, 2015 a fost cel mai bun an de până acum, cu multe colaborări, proiecte, cursuri şi şedinţe de consultanţă. Pe plan personal, 2015 a fost cel mai prost an de până acum, cu nişte explozii în cap, cu un deces în familie, cu nişte traume agresive şi de durată. Şi au venit toate, una după alta, de nu mai ştiam pe ce lume trăiesc.

Reality check, ca să zic aşa. Am avut vreo două săptămâni în care nu am dormit decât vreo 24 de ore, urmate de alte două săptămâni în care nu mă mai recunoşteam în oglindă, că nu-mi era foarte clar ce ar trebui să văd acolo. M-a scos de pe şine destul de tare chestia asta, am anulat nişte cursuri pentru că nu eram în stare. Pentru prima dată de când fac asta, nu m-am simţit în stare.

Aş putea spune, deci, că 2015 a fost un an echilibrat, deşi în contextul ăsta sună cinic. Dar ăsta e adevărul, că de aia îi spune echilibru, e întotdeauna util, dar niciodată nu pare corect. Am învăţat cum e să fiu dezamăgit până la ultima treaptă posibilă a dezamăgirii, dar am învătat şi cum e să fiu recunoscător aşa cum nu am fost niciodată în viaţă. Una caldă, una rece, aici sau la pachet?

Şi am mai învăţat că sunt situaţii urâte pe care nu le poţi rezolva, nu le poţi delega, dar le poţi duce în spate aşa urâte cum sunt, până dispar de la sine. Nu se rezolvă, ci dispar şi lasă în urmă priviri în gol şi oameni invizibili.

Am înţeles, mai presus de orice, că începusem să iau prea multe lucruri şi prea mulţi oameni for granted, ca şi cum mi se cuveneau toate şi nimic nu-mi putea deranja realitatea. Şi am început să fiu mai atent la ce se întâmplă în jurul meu, iar chestia asta m-a scos din starea aia şi m-a făcut din nou om.

Acum e din nou bine (un altfel de bine), deşi am avut momente când nu mai vedeam ieşirea. Şi nu am scris povestea asta ca să mă plâng, că nu am de ce, dar prea mulţi oameni sunt deranjaţi că pe Facebook punem doar momentele fericite din vieţile noastre, cică nu ar fi corect.

Poftiţi, în acest caz, daţi like la chestia asta.

(P) Becurile deştepte care reduc poluarea – ORIN

Acum ceva vreme povesteam despre proiectul Chivas – The Venture, care era, la vremea aia, în căutare de antreprenori care vor să schimbe lumea în bine prin idei cu impact pozitiv asupra societăţii. Între timp înscrierile s-au încheiat, iar acum două săptămâni am participat la sesiunea de pitch în cadrul căreia au fost aleşi cei 5 finalişti locali, care intră acum într-o sesiune de mentorat cu juriul competiţiei (Andreea Esca, Marius Ghenea, Cristian China Birta şi Tudor Furir).

După etapa asta, pe 16 ianuarie 2016 va fi aleasă afacerea care va primi o finanţare de 5000E şi care va reprezenta România în etapa globală a proiectului, unde premiile ajung la câteva sute de mii de dolari. În etapa locală există şi un premiu de popularitate, oferit de Chivas, în valoare de 3000E, care va fi oferit afacerii care primeşte cele mai multe voturi din partea publicului, aici venind şi recomandarea mea pentru oamenii pasionati de smart living.

ORIN Systems

Oamenii de la ORIN, reprezentaţi la pich de Doru Ortan (CEO), vor să aducă o schimbare în societate producând becuri speciale, care ar trebui să elimine bacteriile, praful, fumul de ţigară şi substanţele toxice din aerul pe care îl respirăm acasă sau în spaţiile publice. Evident, toate astea cu un consum de energie electrică foarte scăzut, în categoria de becuri economice.

orin_specs

Pe scurt, e vorba de o tehnologie existentă deja (sisteme de ionizare industriale sau purificatori de aer sub diverse forme), care nu e însă atât de accesibilă pe cât ar merita, mai ales în mediul urban. Tot pe scurt, expresia „aer curat” se referă la aer în care concentraţia de ioni negativi este de 2000-3000/cm3, iar într-un spaţiu închis concentraţia asta poate scădea până sub 100/cm3. Prin urmare, becurile ORIN promit să economisească energia electrică consumată şi să aducă un plus de ioni negativi în aerul respirat.

Dacă rezonaţi cu ideea, vă invit să votaţi ORIN în cadrul competiţiei, accesând acest link. Vedem ce se întâmplă mai departe, eu sper să meargă în etapa internaţională.

Celelalte afaceri finaliste:

Babele este o platformă online de open sourcing dedicată inovației, care are ca scop binele comunității. Platforma facilitează conexiunea dintre antreprenorii sociali și stakeholderii relevanți, pentru a construi și valida împreună strategiile de business astfel încât impactul social al acestora să-și atingă potențialul maxim.

Bookster este prima bibliotecă pentru companii din România. Bookster selectează cele mai bune cărți din lume și le livrează la birou săptămânal, gratuit pentru angajați, pe baza abonamentului oferit de companie. Astfel, companiile oferă angajaților un instrument eficient pentru dezvoltarea personală și profesională.

SafeDrive este aplicația mobilă care diminuează numărul accidetenlor rutiere cauzate de utilizarea telefonului la volan, încurajând șoferii să renunțe la folosirea acestuia în timpul condusului și recompensându-i cu puncte. Punctele se transformă în vouchere, care pot fi folosite pentru a achiziționarea de produse sau servicii comercializate de partenerii SafeDrive, direct în aplicație.

Symme3D este companie care produce imprimante multifuncționale ce printează tridimensional părți anatomice umane. Scopul printării organelor la scară reală este de a ajuta doctorii chirurgi să determine tactil și cu mai multă precizie poziția tumorilor înainte de operații. Astfel, se reduce timpul de anestezie, iar riscurile la care pacienții sunt supuși pe masa de operație sunt diminuate.

#Colectiv #Solidaritate #România

Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să aflu, într-o singură noapte, că trei oameni pe care îi cunoşteam personal au murit. Asta până pe 30 octombrie 2015, când am citit pe Facebook despre incendiul din clubul Colectiv, care va intra în istorie drept cea mai mare tragedie din România, după revoluţia din 1989.

Sper să nu mai trăiesc din nou un astfel de moment şi încerc să găsesc o formulare potrivită pentru starea pe care o am de atunci, dar nu prea reuşesc să mă conving că o să iasă cum vreau eu. Ştiu sigur că nu mă simt bine, aşa că am decis să ies în seara asta în stradă, alături de alte mii de protestatari, să arătăm că ne dorim o schimbare.

Am văzut că mulţi se întreabă ce rezolvă un protest. Că blocăm străzile inutil, că urlăm la pereţi, că cei pe care îi strigăm nu sunt în clădirile pe care le vizităm şi, mai mult de atât, că cei pe care îi strigăm nu vor reacţiona în niciun fel. Poate că au dreptate, poate că nu se va schimba nimic, dar uneori ai nevoie doar să fii acolo, în mijlocul mulţimii, ca să te trezeşti a doua zi mai împăcat cu tine că ai încercat.

E o lume pestriţă la protest, iar motivaţiile fiecărui participant sunt diferite. Unii vin ca să simtă că fac parte dintr-o comunitate, alţii vin ca să se simtă utili în societate, alţii vin ca să-şi rezolve diverse probleme emoţionale pe care nu le-ar putea trata în alt fel, un psiholog poate explica mult mai bine ce simţim când mergem în grup pe bulevarde. Evident că sunt şi mulţi oameni care vin la proteste pentru că se plictiseau acasă, e o ocazie bună să-şi ocupe timpul cu ceva – până şi ăştia câştigă ceva.

Concluzia mea, după seara asta, e că foarte mulţi oameni au simţit ce am simţit şi eu după incendiul de la Colectiv. Mă simt un pic mai bine azi faţă de ieri şi voi ieşi din nou şi mâine. Unii zic că aproape 30.000 de români au ieşit în seara asta să ceară nişte demisii în faţa clădirii Guvernului.

Sper să fim tot mai mulţi, cu fiecare zi care trece. Şi dacă nu se va schimba nimic, măcar am avut ocazia de a sta umăr la umăr, ore în şir, cu oameni care îmi semănau din cel puţin un punct de vedere. Energia rezultată din chestia asta e un tratament bun pentru multe simptome.

Fotografia care ilustrează acest articol este făcută de Vlad Petri, o găsiţi aici. Alte poze bune sunt la Cabral.

Agresivitatea pe internet şi cauzele ei

Mă fascinează cumva, deşi nu-mi place neapărat, comportamentul agresiv al utilizatorilor de internet. Varianta uşoară, ca să-ţi explici un comportament agresiv, e să spui că nu poţi mulţumi pe toată lumea (which is true, by the way). Dar e mai mult de atât acolo, poţi învăţa nişte lucruri, că una e să nu fii de acord cu mine, alta e să te manifeşti agresiv. Prin urmare, am citit cât am putut despre subiect şi am tras nişte concluzii care au sens pentru mine, după cum urmează.

Proiecţii şi dezechilibre cognitive

De cele mai multe ori e uşor să-ţi dai seama că o reacţie agresivă e de fapt o proiecţie sau o manifestare a unui dezechilibru cognitiv. Ni se întâmplă tuturor să simţim aşa, sunt fenomene la fel de naturale ca respiraţia, doar că în funcţie de sistemele de valori ne manifestăm diferit. Să dezvoltăm un pic.

Psychological projection, also known as blame shifting, is a theory in psychology in which humans defend themselves against unpleasant impulses by denying their existence in themselves, while attributing them to others. For example, a person who is rude may constantly accuse other people of being rude. According to some research, the projection of one’s negative qualities onto others is a common process in everyday life – de aici

People tend to seek consistency in their beliefs and perceptions. So what happens when one of our beliefs conflicts with another previously held belief? The term cognitive dissonance is used to describe the feelings of discomfort that result from holding two conflicting beliefs. When there is a discrepancy between beliefs and behaviors, something must change in order to eliminate or reduce the dissonance. – de aici.

Pe lângă astea, într-un articol despre trolling din 2013, publicat pe Wired, sunt câteva paragrafe foarte utile în acest context, bazate pe tot felul de studii ale unor psihologi:

Factori de schimbare a comportamentului pe internet

Plecând de la premiza că în viaţa reală îţi adaptezi comportamentul la grupul din care faci parte într-un anumit moment, monitorizând constant comportamentul celorlalţi, în mediul online mecanismul ăsta de reglare nu mai funcţionează, dar apar altele:

Dissociative anonymityacţiunile mele de pe internet nu-mi pot fi atribuite în viaţa reală. Şi aici găsim şi explicaţia lipsei de identitate a celor mai agresivi dintre utilizatorii de internet. Cu o poreclă şi o adresă de mail inventată pe loc, nimeni nu poate spune cine eşti.

Invisibilitype internet nu ştie nimeni cum arăt şi nu pot fi judecat în funcţie de tonul vocii. Să fii agresiv în viaţa reală implică să te adaptezi la situaţie şi ca ton al vocii, dar şi ca limbaj al trupului. Pe internet e suficient să scrii un comentariu acid, nu rişti aşa mult să te faci de râs cu o voce prea subţire, sau cu o mişcare necontrolată.

Asynchronicityacţiunile mele de pe internet nu se întâmplă în timp real. Mă rog, sper că aici suntem cu toţii conştienţi că pe Facebook e în timp real. Mai mult de atât, orice acţiune dintr-o reţea socială are ataşată data şi ora publicării.

Solipsistic Introjectionnu-i cunosc pe utilizatorii de internet, trebuie să le ghicesc intenţiile. Şi când simţi chestia asta, intri în defensivă şi te aperi, deşi e posibil să nu fi fost ameninţat în niciun fel.

Dissociative imaginationpe internet nu e lumea reală, oamenii de aici nu sunt reali. Tot o chestiune de percepţie, uneori nu suntem 100% conştienţi că pe internet relaţionăm cu oameni reali şi că discursul online are acelaşi impact ca în viaţa reală.

Minimising authoritynu sunt persoane cu autoritate pe internet, pot face ce vreau. Probabil că adolescenţii simt asta cel mai mult, deşi uneori adulţii ne arată că adolescenţa emoţională nu se pierde niciodată.

Influenţa liderilor de opinie din media

Dacă luăm factorii de mai sus şi îi combinăm cu influenţa unor personalităţi media, cum sunt Mircea Badea sau Mihai Gâdea, pentru care comportamentul agresiv/pasiv-agresiv e un mod de viaţă în faţa camerelor, e uşor să înţelegem naturaleţea cu care unii dintre utilizatorii de internet trec extrem de uşor la ameninţări şi injurii când îşi exprimă nemulţumirea faţă de o opinie.

Şi ăştia sunt doar doi, dar avem atâtea exemple de politicieni şi formatori de opinie în general, care au transformat agresivitatea într-o artă. E un fel de miştocăreală ieftină, transmisă pe toate canalele de comunicare posibile, tradusă de multe ori prin divertisment sau pamflet, care de cele mai multe ori devine agresivă încă din primele momente.

Dacă aţi văzut filmul Idiocracy, e o scenă în care personajul principal e judecat de nişte oameni care ajunseseră să ude plantele cu Cola. Şi în lipsa cunoştinţelor juridice sau a argumentelor, îl acuzau de tot felul de defecte fizice inventate pe loc. Cam asta primim şi noi în loc de divertisment în anii ăştia:

Diferenţele de valori

Poza care ilustrează acest articol înseamnă altceva în funcţie de direcţia din care o analizezi. De la stânga spre dreapta arată bine, pare o conversaţie utilă pentru cel puţin unul dintre cei prezenţi. Dacă o priveşti de la dreapta spre stânga e haos, o idee care are sens pentru mine poate fi de neînţeles pentru interlocutor şi nimeni nu pare să aibă ceva de câştigat.

Cam aşa e şi pe internet – îţi asumi că opinia ta poate fi de neînţeles pentru oricare dintre receptori şi că, cu cât audienţa ta e mai mare, cu atât ai mai multe şanse să nu rezonezi cu toţi utilizatorii care formează această audienţă.

Bineînţeles, modul în care îţi manifeşti opinia diferită ţine de cât de civilizat eşti ca om şi de cât de împăcat eşti cu alegerile pe care le-ai făcut în viaţă. Ideal ar fi să îţi argumentezi afirmaţiile şi, acolo unde simţi că merită efortul, să critici constructiv. Dar nu ar mai fi amuzant, nu am avea de ce să ne mai râdem.

Cam asta e. Dacă aveţi completări, comentariile sunt deschise. Mulţumimiri!

foto via Shutterstock

Uber ca Uber, dar stai să-l cunoşti pe Alfred

Zilele trecute vorbeam cu un taximetrist despre Uber, iar omul ăsta era şocat că oamenii preferă să plătească un tarif mai mare, decât să meargă cu un taxi. Explicaţiile mele despre tarif sau despre calitatea serviciilor au fost în van, valorile lui erau de piatră – cum poţi să nu alegi varianta mai ieftină?

Sunt două direcţii pe care poţi merge în servicii în general. Prima e să intri într-un război orb al preţurilor, ţintind oamenii precum taximetristul meu, iar a doua e să le oferi oamenilor experienţe plăcute, caz în care preţul devine irelevant până la o limită (în anii ăştia, în care experienţele plăcute primesc SHARE, mi se pare că asta e cea mai bună variantă).

Tot zilele trecute l-am descoperit pe Alfred, un fel de asistent personal care îţi preia toate activităţile de care nu prea ai chef (curăţenie/menaj, plătit facturi, cumpărături, bagaje, spălătorie, corespondenţă), în baza unui abonament lunar.

E vorba despre un start-up, care activează momentan doar în New York, Brooklyn şi Boston, pus la cale de două tipe simpatice, care merge tot pe ideea UBER – extra work pentru oameni care vor să presteze nişte servicii de calitate în schimbul unui comision. Şi toată treaba se rezolvă prin intermediul unei aplicaţii pentru mobil, unde alegi ce cumpărături vrei, ce alte nevoi mai ai şi la ce oră ajungi acasă.

Preţurile încep de la 15$/săptămână, pentru chestii de bază (o vizită pe săptămână) şi ajunge până la 42$/săptămână pentru full service (sau chiar un preţ personalizat dacă ai cerinţe speciale).

Aţi folosi un astfel de serviciu? Că mie mi se pare o idee foarte bună şi sper să o vedem implementată în curând şi în Europa/România.