Există un campionat mondial de public speaking, organizat de Toastmasters International. Câştigătorii au (aproape) de fiecare dată nişte discursuri senzaţionale, pe care orice pasionat de comunicare ar fi bine să le urmărească. Prin urmare, iată-i pe cei mai buni povestitori din lume, din ultimii cinci ani.
Autor: Alexandru Negrea
Fondator și trainer la Social Smarts, platformă de cursuri intensive pentru dezvoltarea abilităţilor sociale.
Cât de mult îţi iubeşti personajul din social media?
Acum ceva vreme m-am întâlnit cu nişte oameni de online, la invitaţia lui Sorin Tudor, să vorbim despre cum ne afectează efervescenţa reţelelor sociale (Facebook, în mare parte, dar şi celelalte). M-am tot gândit la chestia asta de atunci, iar în seara asta am conturat o idee importantă, aşa că iată-mă.
E clar că evoluţia asta tehnologică are nişte avantaje majore, am tot scris despre ele şi le-am promovat de câte ori am avut ocazia – dezvoltare personală şi profesională, îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare, networking, acces la tot felul de oameni şi resurse. Lucruri bune, da? Bun!
Cu toate astea, mi se întâmplă tot mai des să mă întâlnesc cu oameni şi să simt că tot discursul lor e un fel de mesaj gândit pentru a fi publicat pe Facebook. Are acea perfecţiune inumană pe care o întâlnim deseori în reţeaua socială, acea formulare modificată de câteva ori ca să adune cât mai multe like-uri. Ca şi cum ar fi repetat acasă, în faţa oglinzii.
Reţelele sociale ne fac unori să credem că nu e în regulă să fim vulnerabili, aici voiam să ajung. Din păcate pentru oamenii care se lasă păcăliţi în felul ăsta, autenticitatea şi sinceritatea vin la pachet cu vulnerabilitatea. Unul dintre pericolele social media este să îţi placă atât de mult personajul tău perfect de pe Facebook, spre exemplu, încât să te tranformi în el.
E în regulă să vrei să-ţi construieşti un brand personal în social media, să fii atent la ce şi cum scrii, să fii selectiv. Nu e ok să transformi chestia asta într-o obsesie şi să te comporţi mereu, în viaţa de zi cu zi, de parcă vrei să vinzi ceva. Oamenilor nu le face plăcere să bea cafele cu roboţi.
foto via Shutterstock
Despre mentori şi mentorat
Am capacitatea de a învăţa uşor urmărind tutoriale de tot felul (aşa am învăţat Photoshop, WordPress, CSS/HTML) – sunt un bun autodidact. Nu sunt un profesionist în editare foto sau în web design, mi-am abandonat aceste pasiuni în favoarea altora mai aproapiate de ce voiam să fac pe termen lung, dar aş fi putut fi dacă mă ţineam de treabă.
Cred că a fi un bun autodidact îţi aduce, de fapt, două avantaje:
1. Poţi urmări tutoriale online, din faţa calculatorului, procesul de învăţare fiind unul foarte natural şi simplu – ai răbdarea necesară să repeţi paşii până obţii un rezultat decent. Dacă simţi că eşti genul ăsta de om, recomandarea mea sinceră e să te apuci serios de treabă, pentru că există tutoriale pentru aproape orice.
2. Poţi învăţa uşor tot felul de lucruri din discuţiile pe care le porţi cu alţi oameni. Ai abilităţile de comunicare necesare pentru a pune întrebările potrivite şi eşti suficient de inteligent pentru a filtra informaţia primită, astfel încât să o poţi aplica în ce faci tu.
Acest punct 2 este cumva o definiţie a ideii de mentorat, iar ideea acestui articol mi-a venit citind despre mentorat într-o carte pe care am primit-o zilele trecute – Scurtături inteligente, scrisă de Shane Snow, fondatorul Contently (e o carte uşoară, cu tot felul de exemple utile, deci merită efortul).
Cuvântul poate avea tot felul de conotaţii în mintea ta, în funcţie de tot felul de prejudecăţi şi valori, dar un lucru e cert – mentoratul e un echivalent ceva mai fandosit pentru expresia a fura meserie, iar de aici lucrurile devin simple.
Oamenii cărora le e uşor să fure meserie sunt cei care cred în mentorat. Eu sunt unul dintre ei şi am învăţat atât de multe lucruri de la nişte oameni încât nu aş putea contesta niciodată utilitatea conceptului. Prin urmare, iată care sunt concluziile:
1. Mentoratul nu e o chestie pe care o ceri. Nu te duci la un om şi îi spui că vrei să îţi fie mentor, nu e cazul. E ca şi cum ai cere cuiva să îţi fie prieten bun. Se întâmplă natural şi ţine de tine să te pui în contextul potrivit.
2. Oamenii de la care înveţi lucruri cu adevărat îţi sunt prieteni buni. Ca să scoţi informaţia aia utilă de la un om, e nevoie de deschidere maximă şi de discuţii intense, posibile doar între prieteni.
3. Mentorii nu te învaţă cum să reuşeşti cu proiectele tale (dacă te momeşte cineva cu un slogan motivaţional de genul ăsta, e mai bine să pleci), ci cum să îţi defineşti reuşitele şi obiectivele, cum să priveşti lucrurile din mai multe perspective. Şi nici măcar nu te învaţă, sunt nişte concluzii pe care le tragi singur în timp.
De ce e util să furi meserie
Pe scurt, pentru că poţi sări nişte paşi inutili. Au mai fost nişte oameni pe drumul pe care eşti şi tu, au greşit, au reparat, au făcut lucruri, au tras nişte concluzii. Nu e nevoie să începem toţi de la zero cu orice.
Nu toţi oamenii pot fura meserie. Sau nu toţi îşi doresc asta. E ok, do what you gotta do.
foto via Shutterstock
Odă pantofilor cu toc din toată lumea
Mi-au spus nişte prietene că pantofii cu toc sunt incofortabili. Le-am pus să jure pe roşu că nu vor renunţa niciodată la a purta pantofi cu toc din când în când, pentru că şi aşa am insomnii, nu cred că aş putea să mai suport încă o dramă în viaţa mea.
Serios vorbind, eu nu cunosc o imagine mai erotică decât o femeie goală pe tocuri. Îndoctrinare, marketing (I should know, right?), nu-mi pasă de data asta, linia piciorului cocoţat pe toc e cea mai bună poveste pe care o poţi spune într-un dormitor.
Paula Negrea se bucură de acest nume de impact în mediul online românesc, deşi nu suntem rude. Mi-e şi prietenă bună, că nu se putea altfel, iar ştirea e că a fost atât de impresionată de acest fetish al meu, încât mi-a promis că nu o să permită lumii să dea uitării pantofii cu toc. Şi s-a apucat de treabă.
Password – Lumea la picioare e un business de pantofi de damă făcuţi la comandă, lansat ieri în atmosferă, pe care o să-l susţin cum pot, fără să cer nimic în schimb.
Succes, Paula! Abia aştept să-ţi recunosc pantofii… you know.
foto via Shutterstock
Miley Cyrus & Her Dead Petz
Miley Cyrus şi Justin Bieber au, probabil, cele mai demente personalităti din lumea muzicală globală. Adică, prin comparaţie cu ăştia doi, Lady Gaga e purtător de cuvânt la şcoala de măicuţe. Ca artişti, însă, amândoi sunt geniali şi ştiu muzică. Bieber cântă bine la vreo şase instrumente, Cyrus la vreo trei, iar vocile lor sunt exact ce trebuie.
Mereu am zis că oamenii creativi nu se comportă ca nişte oameni normali, că nu au cum, sunt tot timpul pe un LSD natural, cu care s-au născut în sânge sau pe care l-au dobândit pe parcurs. Crazy stuff!
Acum două zile, Miley Cyrus a lansat un album nou cu 23 de piese – Miley Cyrus & Her Dead Petz – pe care l-a urcat pe Souncloud, deci gratuit la ascultare pentru toată lumea (via Adrian Mihălţianu). Şi am două lucruri de spus aici:
1. Tipa cântă de rupe, albumul e un film complet, de la negative folosite până la versuri şi stare transmisă. Cu toate ţinutele ei extraterestre, cu toate ieşirile ei de adolescentă teribilistă, când ia microfonul face muzică. Albumul complet e disponibil aici.
2. Tot mai mulţi artişti pun albumele la liber pe internet, banii nu mai vin din vânzarea de piese. Da, ştiu, iTunes, pisici, doar că nu. Cred că artiştii au nevoie acum, mai mult ca oricând, să se dezvolte în paralel pe mai multe planuri. Cânţi, ok, dar mai eşti în juriu şi la nu ştiu ce concurs de talente, mai prezinţi şi ceva festivaluri, mai endorsezi şi nişte produse pe blog şi pe Facebook. Plus zona de antreprenoriat/producţie, care e de ceva vreme un palier separat profitabil pentru artiştii mari. Şi, mă rog, concerte, că despre asta e vorba.
Networking, networking, networking
Cred că cel mai greu de trecut test, când treci din postura de angajat în cea de freelancer, e să nu îti consideri timpul liber ca timp pierdut, să nu te simţi vinovat dacă la ora 14:00 ţi-ai terminat toată treaba.
Deşi eu am trecut de la freelancer la angajat şi apoi din nou la freelancer, deci ar fi trebuit să nu simt chestia asta, s-a întâmplat să nu mă pot abţine. Probabil că vine din educaţia primită (părinţii mei nu cunoşteau conceptul de freelancing, nu aveau cum să mi-l transmită).
Mi-am rezolvat conflictele astea interne, de ceva vreme, printr-o metodă foarte simplă şi extrem de utilă pentru mine – mă întâlnesc cu mulţi oameni. Programul meu ideal din timpul săptămânii, când nu am evenimente sau cursuri, arată cam aşa:
8:00 (9:00) – Mă trezesc, fac duş, mănânc, citesc diverse articole din ziua respectivă, răspund la mail-uri, scriu ceva (dacă e cazul).
11:00 – Întâlnire 1
13:00 – Întâlnire 2 (+ prânz)
15:00 – Întâlnire 3
17:00 – Mail-uri, bloguri, task-uri rămase din timpul zilei
19:00 – Orice am chef
22:00 – Bicicletă
1:00 – Încerc să dorm (nu-mi iese mereu)
Întâlnirile m-au ajutat în primul rând să îmi găsesc foarte mulţi colaboratori şi clienţi pentru consultanţă în ultimii ani, dar mi-au şi anulat senzaţia că aş pierde vremea în timpul orelor de lucru. Nu merg la întâlniri ca să vând ceva, departe de mine acest gând, dar se întâmplă natural, sunt oameni din industrie, oameni cu aceleaşi interese.
Nu am nevoie de un motiv anume ca să invit pe cineva la un ceai şi un schimb de idei. Uneori mă uit printre cărţile de vizită primite şi aleg la întâmplare pe cineva. Alteori găsesc pe Facebook sau prin agenda telefonului.
La început, întâlnirile păreau cheltuieli inutile, dar ulterior mi-am dat seama că sunt printre cele mai bune investiţii pe care le-am făcut.
Nu-mi iese mereu, nu am trei întâlniri pe zi în fiecare zi, dar fac tot posibilul să se întâmple. Dacă nu se întâmplă îmi iau laptopul şi mă duc la Energiea sau la Stadio şi lucrez de acolo, dar despre locurile mişto din Bucureşti voi scrie într-un articol viitor.
foto via Shutterstock