Alexandru Negrea – Pagina 4

Agresivitatea pe internet şi cauzele ei

Mă fascinează cumva, deşi nu-mi place neapărat, comportamentul agresiv al utilizatorilor de internet. Varianta uşoară, ca să-ţi explici un comportament agresiv, e să spui că nu poţi mulţumi pe toată lumea (which is true, by the way). Dar e mai mult de atât acolo, poţi învăţa nişte lucruri, că una e să nu fii de acord cu mine, alta e să te manifeşti agresiv. Prin urmare, am citit cât am putut despre subiect şi am tras nişte concluzii care au sens pentru mine, după cum urmează.

Proiecţii şi dezechilibre cognitive

De cele mai multe ori e uşor să-ţi dai seama că o reacţie agresivă e de fapt o proiecţie sau o manifestare a unui dezechilibru cognitiv. Ni se întâmplă tuturor să simţim aşa, sunt fenomene la fel de naturale ca respiraţia, doar că în funcţie de sistemele de valori ne manifestăm diferit. Să dezvoltăm un pic.

Psychological projection, also known as blame shifting, is a theory in psychology in which humans defend themselves against unpleasant impulses by denying their existence in themselves, while attributing them to others. For example, a person who is rude may constantly accuse other people of being rude. According to some research, the projection of one’s negative qualities onto others is a common process in everyday life – de aici

People tend to seek consistency in their beliefs and perceptions. So what happens when one of our beliefs conflicts with another previously held belief? The term cognitive dissonance is used to describe the feelings of discomfort that result from holding two conflicting beliefs. When there is a discrepancy between beliefs and behaviors, something must change in order to eliminate or reduce the dissonance. – de aici.

Pe lângă astea, într-un articol despre trolling din 2013, publicat pe Wired, sunt câteva paragrafe foarte utile în acest context, bazate pe tot felul de studii ale unor psihologi:

Factori de schimbare a comportamentului pe internet

Plecând de la premiza că în viaţa reală îţi adaptezi comportamentul la grupul din care faci parte într-un anumit moment, monitorizând constant comportamentul celorlalţi, în mediul online mecanismul ăsta de reglare nu mai funcţionează, dar apar altele:

Dissociative anonymity – acţiunile mele de pe internet nu-mi pot fi atribuite în viaţa reală. Şi aici găsim şi explicaţia lipsei de identitate a celor mai agresivi dintre utilizatorii de internet. Cu o poreclă şi o adresă de mail inventată pe loc, nimeni nu poate spune cine eşti.

Invisibility – pe internet nu ştie nimeni cum arăt şi nu pot fi judecat în funcţie de tonul vocii. Să fii agresiv în viaţa reală implică să te adaptezi la situaţie şi ca ton al vocii, dar şi ca limbaj al trupului. Pe internet e suficient să scrii un comentariu acid, nu rişti aşa mult să te faci de râs cu o voce prea subţire, sau cu o mişcare necontrolată.

Asynchronicity – acţiunile mele de pe internet nu se întâmplă în timp real. Mă rog, sper că aici suntem cu toţii conştienţi că pe Facebook e în timp real. Mai mult de atât, orice acţiune dintr-o reţea socială are ataşată data şi ora publicării.

Solipsistic Introjection – nu-i cunosc pe utilizatorii de internet, trebuie să le ghicesc intenţiile. Şi când simţi chestia asta, intri în defensivă şi te aperi, deşi e posibil să nu fi fost ameninţat în niciun fel.

Dissociative imagination – pe internet nu e lumea reală, oamenii de aici nu sunt reali. Tot o chestiune de percepţie, uneori nu suntem 100% conştienţi că pe internet relaţionăm cu oameni reali şi că discursul online are acelaşi impact ca în viaţa reală.

Minimising authority – nu sunt persoane cu autoritate pe internet, pot face ce vreau. Probabil că adolescenţii simt asta cel mai mult, deşi uneori adulţii ne arată că adolescenţa emoţională nu se pierde niciodată.

Influenţa liderilor de opinie din media

Dacă luăm factorii de mai sus şi îi combinăm cu influenţa unor personalităţi media, cum sunt Mircea Badea sau Mihai Gâdea, pentru care comportamentul agresiv/pasiv-agresiv e un mod de viaţă în faţa camerelor, e uşor să înţelegem naturaleţea cu care unii dintre utilizatorii de internet trec extrem de uşor la ameninţări şi injurii când îşi exprimă nemulţumirea faţă de o opinie.

Şi ăştia sunt doar doi, dar avem atâtea exemple de politicieni şi formatori de opinie în general, care au transformat agresivitatea într-o artă. E un fel de miştocăreală ieftină, transmisă pe toate canalele de comunicare posibile, tradusă de multe ori prin divertisment sau pamflet, care de cele mai multe ori devine agresivă încă din primele momente.

Dacă aţi văzut filmul Idiocracy, e o scenă în care personajul principal e judecat de nişte oameni care ajunseseră să ude plantele cu Cola. Şi în lipsa cunoştinţelor juridice sau a argumentelor, îl acuzau de tot felul de defecte fizice inventate pe loc. Cam asta primim şi noi în loc de divertisment în anii ăştia:

Diferenţele de valori

Poza care ilustrează acest articol înseamnă altceva în funcţie de direcţia din care o analizezi. De la stânga spre dreapta arată bine, pare o conversaţie utilă pentru cel puţin unul dintre cei prezenţi. Dacă o priveşti de la dreapta spre stânga e haos, o idee care are sens pentru mine poate fi de neînţeles pentru interlocutor şi nimeni nu pare să aibă ceva de câştigat.

Cam aşa e şi pe internet – îţi asumi că opinia ta poate fi de neînţeles pentru oricare dintre receptori şi că, cu cât audienţa ta e mai mare, cu atât ai mai multe şanse să nu rezonezi cu toţi utilizatorii care formează această audienţă.

Bineînţeles, modul în care îţi manifeşti opinia diferită ţine de cât de civilizat eşti ca om şi de cât de împăcat eşti cu alegerile pe care le-ai făcut în viaţă. Ideal ar fi să îţi argumentezi afirmaţiile şi, acolo unde simţi că merită efortul, să critici constructiv. Dar nu ar mai fi amuzant, nu am avea de ce să ne mai râdem.

Cam asta e. Dacă aveţi completări, comentariile sunt deschise. Mulţumimiri!

foto via Shutterstock

Uber ca Uber, dar stai să-l cunoşti pe Alfred

Zilele trecute vorbeam cu un taximetrist despre Uber, iar omul ăsta era şocat că oamenii preferă să plătească un tarif mai mare, decât să meargă cu un taxi. Explicaţiile mele despre tarif sau despre calitatea serviciilor au fost în van, valorile lui erau de piatră – cum poţi să nu alegi varianta mai ieftină?

Sunt două direcţii pe care poţi merge în servicii în general. Prima e să intri într-un război orb al preţurilor, ţintind oamenii precum taximetristul meu, iar a doua e să le oferi oamenilor experienţe plăcute, caz în care preţul devine irelevant până la o limită (în anii ăştia, în care experienţele plăcute primesc SHARE, mi se pare că asta e cea mai bună variantă).

Tot zilele trecute l-am descoperit pe Alfred, un fel de asistent personal care îţi preia toate activităţile de care nu prea ai chef (curăţenie/menaj, plătit facturi, cumpărături, bagaje, spălătorie, corespondenţă), în baza unui abonament lunar.

E vorba despre un start-up, care activează momentan doar în New York, Brooklyn şi Boston, pus la cale de două tipe simpatice, care merge tot pe ideea UBER – extra work pentru oameni care vor să presteze nişte servicii de calitate în schimbul unui comision. Şi toată treaba se rezolvă prin intermediul unei aplicaţii pentru mobil, unde alegi ce cumpărături vrei, ce alte nevoi mai ai şi la ce oră ajungi acasă.

Preţurile încep de la 15$/săptămână, pentru chestii de bază (o vizită pe săptămână) şi ajunge până la 42$/săptămână pentru full service (sau chiar un preţ personalizat dacă ai cerinţe speciale).

Aţi folosi un astfel de serviciu? Că mie mi se pare o idee foarte bună şi sper să o vedem implementată în curând şi în Europa/România.

Cum te percepi tu? Cum te percep ceilalţi?

Dacă vrei să evoluezi profesional în viaţa asta, trebuie să înţelegi că toate acţiunile tale publice fac parte dintr-un proces de poziţionare. Indiferent că îţi pasă sau nu de poziţionarea asta, procesul se întâmplă, oamenii încep să te perceapă într-un anume fel, pe baza acţiunilor tale.

Când spun acţiuni publice mă refer la absolut tot ce faci cu martori – mesajele şi pozele publicate pe Facebook sau pe orice reţea de socializare, felul în care răspunzi la comentariile primite în aceleaşi reţele de socializare, felul în care te îmbraci în public, felul în care vorbeşti în public, felul în care interacţionezi cu colegii la birou, discursul tău de zi cu zi etc. Toate astea îţi conturează profilul profesional (şi personal, dar nu despre asta vorbim azi).

Evident că vei începe de jos cu toate, nu se naşte nimeni învăţat, dar important e să se vadă o evoluţie, pentru că pe baza acestei evoluţii, precum şi pe baza discursului tău public, oamenii din jurul tău vor decide dacă ai sau nu POTENŢIAL, iar deciziile lor, legate de tine, vor fi în strânsă legătură cu acest potenţial.

Dacă nu ţii cont de chestia asta, într-o zi o să-ţi dai seama că tu te vezi într-un fel (deştept, frumos, experimentat), iar ceilalţi au un comportament contrar aşteptărilor tale. Şi o să te şocheze chestia asta. Sunteţi nebuni? Cum adică nu m-ai ales pe mine? Păi eu am atâtea calităţi şi tu nu le vezi?

Depinde de ce-ţi doreşti de la viaţă, evident. Aş vrea doar să nu mai văd oameni surprinşi că nu sunt percepuţi cum îşi doresc ei, în condiţiile în care pe Facebook au doar poze cu câte o sticlă de bere în mână, sunt tot timpul agresivi în discurs, iar pe stradă se plimbă în trening. Poate nu ţi se pare tocmai fair, dar asta e realitatea.

Cartagena de Indias, Columbia – Caribbean Sea şi Playa Blanca

După ce am mâncat bine în Medellin, am ascultat recomandările localnicilor şi am zburat încă o oră spre Cartagena, cel mai turistic oraş columbian şi una dintre cele mai mişto experienţe de vacanţă de până acum. Cu câteva menţiuni, în caz că te bate gândul:

1. Aerul e foarte umed aici, iar căldura e uneori insuportabilă. În orice clădire aerul condiţionat e dat la maxim şi stă pe la 22 de grade, aş că o să ai parte de nişte schimbări bruşte de temperatură.

2. În America de Sud e raiul vânzătorilor ambulanţi, care au de vânzare absolut orice ţi-ar putea trece prin cap. Nu sunt agresivi, dar sunt insistenţi, aşa că trebuie să ai răbdare şi să repeţi la nesfârşit: no, gracias!

3. Nu există standarde legate de preţuri. Aceeaşi pălărie poate costa 50.000 de peso aici şi 20.000 de peso 10 metri mai încolo. Unii vânzători negociază, alţii nu, iar cele mai mici preţuri par să fie în zona insulelor (am scris despre Baru şi Playa Blanca mai jos)

4. În Columbia se ascultă DOAR reggaeton. Ca să-ţi faci o idee, una dintre cele mai ascultate piese e asta. După câteva zile înveţi să-ţi placă, nu-i problemă, dar e bine de ştiut.

Altfel, dacă eşti pus(ă) pe găsit locuri mişto, ai nimerit unde trebuie. Cartagena e în plină dezvoltare, zona nouă a oraşului arată ca un hub de business, iar zona istorică e numai bună de plimbări şi cumpărături.

Diferenţele dintre cele două zone ale oraşului se văd cam aşa (mergi între ele cu un taxi, te costă în jur de 6000 de peso – 2 Euro):

Centrul istoric e plin de magazine cu suveniruri şi produse de artizanat de tot felul, la preţuri foarte bune, de multe ori mai ieftine decât în alte zone ale oraşului. E de vizitat în ultima zi de vacanţă.

Plus o vizită obligatorie la Hard Rock Cafe de Colombia (poza care ilustrează acest articol), că nu ai unde să mai găseşti o asemenea alăturare bizară de stiluri.

Baru, Playa Blanca

Cartagena are plajă proprie, dar nu e recomandată turiştilor pentru că sunt milioane de vânzători ambulanţi care îţi strică orice experienţă.

Alternativa, recomandată de orice localnic, e să te urci pe o bărcuţă şi în 40 de minute ajungi pe Baru, la Playa Blanca, o plajă aproape pustie, pe care nici curentul electric nu e o garanţie, însă mâncarea şi peisajele de aici sunt senzaţionale. Instagram dintr-un capăt în celălalt.

Plus că Marea Caraibilor e încălzită cam tot timpul anului, practic nu simţi că intri în apă.

Sunt şi aici vânzători ambulanţi, dar puţini şi puşi pe dansat. Bei şi tu vreo două Cuba Libre şi stai cu ei la poveşti. Atât cât se mai poate, că statul s-a cam pus pe capul localnicilor şi se pare că le vor lua plaja să o modernizeze, să construiască nişte hoteluri. Nu ştiu cum e mai bine, dar acum te duce într-un film bun de tot.

Preţurile la Playa Blanca sunt cel puţin decente. Drumul cu barca până aici costă cam 60.000 de peso (18 Euro), iar un prânz cu peşte proaspăt te mai costă vreo 18.000 de peso (6 Euro). Apa şi băuturile în general sunt la preţ de supermarket, sunt aduse din Cartagena cu barca.

Poţi rămâne peste noapte într-un hostel de pe plajă, în camere acoperite cu papură, iar pe la 3 dimineaţa te bucuri de apa mării luminată de plankton. Se pot închiria bărci şi echipamente pentru snorkeling şi scuba, sunt oameni aici care pot rezolva orice.

Cam atât din Cartagena, azi m-am întors în Medellin, mai stau o zi şi plec spre Bucureşti, pentru că miercuri începe cursul de social media.

Medellin, Columbia – Mâncare tradiţională (Bandeja Paisa)

După o tură prin Rio de Janeiro, în primăvară, am decis să vizitez din nou America de Sud şi am ajuns zilele astea în Medellin, Columbia. Și cum sunt pofticios din fire, primul lucru despre care voi scrie de aici este mâncarea tradiţională pe care orice columbian ţi-o recomandă fără să stea pe gânduri – bandeja Paisa (platoul Paisa).

Cine ştie, poate ajungi prin zonă şi ţi se face foame.

Legenda spune că treaba asta a apărut după ce muncitorii câmpului se întorceau înfometaţi acasă, iar femeile îi aşteptau cu masa pusă, pe masă fiind absolut tot ce găseau de mâncare prin ogradă. Și da, e o chestie uriaşă pe care e imposibil să o mănânci de unul singur dacă eşti european. Am înţeles că bărbaţii columbieni nu au probleme.

Acţiunea se petrece la Donde Gloria, un restaurant de colţ de stradă ce ar putea fi catalogat, la prima vedere, ca o bombă de unde o să ieşi fără haine pe tine. După ce intri, însă, amabilitatea personalului şi a doamnei Gloria, care trece pe la fiecare masă şi oferă vizitatorilor un fel de shot-uri cu absinth distrugător, te conving că singurul motiv, pentru care ai rămâne fără haine, e că nu te mai încap când termini de mâncat.

Eşti pregătit? Arată cam aşa, nu am putut cuprinde totul într-o singură poză. Cred că oamenii de la mesele vecine făceau pariuri pe cât de mult o să putem mânca.

Poţi opta fie pentru cotletul de porc (stânga-sus), fie pentru chicharrón (muşchiul de porc din stânga-jos). Noi le-am luat pe ambele, ca să vedem despre ce e vorba. Tot ce se vede în poză, plus nişte cola la 0,33, a costat 65.000 de peso (20Euro). Detaliat avem aşa:

1. Două bucăţi mari de cotlet de porc prăjit, pe care ţi-l condimentezi după bunul plac (ai sosuri făcute în casă şi tot felul de alte condimente din partea casei, ceva senzaţional).

2. O bucată de muşchi de porc tăiat cum se vede în poză şi prăjit în untură până devine crocant la suprafaţă. Seamănă mult cu jumările româneşti la gust, deci procesul e asemănător, iar gustul e out of this world.

3. Un bol mare cu un fel de ciorbă de fasole cu ciolan de porc (dreapta-sus), o demenţă de mâncare pe care o să încerc să o fac când ajung acasă. E super densă, condimentată bine şi bogată în ingrediente de tot felul.

4. Cârnaţii chorizo (dreapta-jos), pe care în mod normal nu i-aş gusta, dar am făcut un compromis şi a fost o experienţă interesantă. Sunt făcuţi din intestine de porc, orez şi sânge, după o reţetă super veche, de asta zic că arată dubios şi nu prea sunt fan.

5. Un ou prăjit pe o parte, pus deasupra unui pumn de orez fiert şi nişte carne fiartă şi trecută prin răzătoare, alături de o banană feliată pe lung şi prăjită pe ambele părţi, o bucată de avocado fiert, salată de varză, cartofi de casă prăjiţi şi lime. Se văd toate în stânga-jos.

6. Sosul hogao (stânga-sus) e făcut din câteva tipuri de ceapă, usturoi, cumin, sare şi piper. Se serveşte cald şi se pune pe acele pâinici mici din poză – arepa – făcute din porumb sau orez. Înţeleg că asta e pâinea lor de zi cu zi, înţeleg de ce.

Spor la gătit, ce să mai zic? Mă duc să-mi încălzesc ce a rămas de la masa de aseară, că am plecat cu jumătate din ce se vede la pachet, era imposibil de terminat.